Tradiţii şi obiceiuri populare din luna aprilie

169076_192041120825604_7618609_n

OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ CU CARACTER DE PROPIŢIERE

Lazărul
Atestat şi existent în şesul Munteniei şi Dobrogea, cu o răspândire probabilă mai largă, acest obicei se aseamănă în reprezentarea personajului cu cel al Caloianului, fiind tot o întruchipare folclorică a unui erou vegetaţional.

Referindu-se la funcţionalitatea sa, Ovidiu Bârlea ajunge la concluzia că „funcţia propiţiatorie a personajului (deci, şi a obiceiului) nu rezidă în provocarea ploii, ci în transformarea lui însuşi în vegetaţie abundentă în urma unei morţi violente (Bârlea , Ovidiu, Folclorul românesc, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.403 – 406). Originea acestui ritual pare a fi tot de natură traco-elenă, iar la noi, la români, scenariul iniţial a evoluat, textul său integrându-se marii categorii a cântecelor de urare şi a colindelor (Bârlea, Ovidiu, idem).

Practicarea obiceiului s-a modelat cu timpul după cel al colindatului propriu-zis, deosebirea fiind legată de componenţa cetei – aici sunt numai fete dintre care una se alege mireasă, fapt ce a dus şi la denumirea „a umbla cu Lăzăriţa“ sau „cu mireasa“. Cortegiul de fete intonează un cântec ritual a cărui fabulaţie este extrem de naivă, povestind cum Lazăr, personajul central, va muri în urma căderii sale din copac în timp ce culege frunze pentru oile sale, prilej pentru a fi bocit şi îmbrăcat ritual ca un erou ce are calităţi deosebite de regenerare.

Din analiza variantelor de text culese din diferite zone ale Munteniei şi Dobrogei, reiese clar faptul că originea ceremonialului ar fi într-o formă tracă de cinstire a lui Dionysos, practicată de vechii greci la începutul primăverii.

În opinia lui G. Dem. Teodorescu, obiceiul ar fi pătruns la noi relativ recent, cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind împrumutat de la sârbi „şi numai de vreo 50 de ani a început a se răspândi şi printre poporaţiunea curat românească“ (Teodorescu, G., Dem., Poezii populare, p. 203, apud Ov. Bârlea, lucr. cit., p. 405)

Cu timpul, ceremonialul a suferit influenţele creştine, începutul fiind făcut pornindu-se chiar de la numele eroului. Lazăr, cel plecat în pădure să taie frunze pentru oile sale, pentru ca urcându-se într-un copac să cadă, apoi să moară şi în final să reînvie, se transformă în versul influenţat de creştinism în Lazăr din Bethanya, cel înviat din morţi prin minunea săvârşită de Iisus în drumul său spre cetatea Ierusalimului. Şi dacă acest Lazăr apare drept erou, îi va fi schimbată şi data de celebrare, din perioada de început a Postului Mare (rămasă încă în uz în vestul Munteniei), în sâmbăta dinaintea Floriilor, cunoscută drept Sâmbăta lui Lazăr.

Eficienţa rituală s-a redus, în opinia lui Ov. Bârlea „în binomul cuvânt rostit – fapt împlinit […] într-un mod neaşteptat, textul a păstrat elementele caracteristice ale ritului ancestral – moartea violentă, scalda rituală menită a ajuta prosperitatea vegetaţiei, prefacerea eroului în vegetaţie luxuriantă, alături de bocirea celei destinate a-i fi mireasă, precum şi bucuria finală, materializată prin hora colindătoarelor“. (Bărlea, Ov., lucr. cit., p. 406)

Din variantele analizate sub acest aspect, cea dobrogeană păstrează, în opinia aceluiaşi autor, mai pură prefacerea rituală a eroului, iar însuşirile generative ale sale sunt reliefate în textele ce insistă asupra morţii sale, care în fapt este o logodnă a celui care a înviat şi odată cu el, a întregii naturi:
Lazăr moare de Florii
Cân’ e mare frunza-n vii!
Mama-l scaldă-n lapte dulce
Şi-l înfaşă-n foi de nuci
Şi mi-l pune-n trei copaci
De-l mănâncă trei gândaci.
N-a murit, s-a logodit
Toată ziua stă gătit;
De la cap pân’ la picioare
Creşte floare lângă floare
(Folclor din Dobrogea, p. 172, apud Ov. Bârlea, lucr. cit., p. 404-405)

În variantele munteneşti apare şi motivul miresei moarte menită eroului, pentru ca ritualul să se termine cu bocirea acestuia de către surorile sale şi în special de către logodnică, pentru ca în etapa următoare să aflăm despre învierea şi prefacerea sa în flori. Acest moment crucial era odinioară marcat de către fetele din ceata de colindătoare, printr-o horă veselă interpretată vocal pe următorul text:
Cine joacă Lăzărică?
Tot Iana şi cu Stoiana
Dar cu ce-i îmbrăcăţică?
Cu rochiţa picăţică,
Cu pestelca bogheţică,
Cu păr galben despletitu
Şi cu cârpile-nvelitu
Şi salbă de nouă lei
Şi bătută-n zece lei
(Folclor din Dobrogea, p. 173, apud Ov. Bârlea, lucr. cit., p. 404-405)

clip_image _ O.P.M.

Lazăr în comuna Şoldanu, Ilfov
(Fotografie realizată de Nicolae Rădulescu în aprilie 1969, aflată în Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor cu numărul 43173)

Lazărul – structură melodică înrudită cu colindul
Eliberat de sub tutela magicului, odată cu emanciparea concepţiei despre mediul înconjurător, obiceiul cu acelaşi nume a rămas doar ca un prilej de urare pentru o recoltă bună peste an, fiind plasat calendaristic aproape de începutul anului nou agrar, şi/sau de distracţie.

În cadrul cântecului ritual, unui vers de obicei octosilabic i se adaugă un refren trisilabic („Lazăre“), structura sa celulară fiind constituită pe un ritm de anapest.

Configuraţia sonoră a refrenului este de obicei descendentă, cadenţând pe sunetul fundamental al structurii.

Structura sonoră pe care evoluează acest cântec ritual augural cuprinde tipuri sonore înrudite:

1) structură sonoră având în componenţă 5-6 sunete organizate într-o pentac cu substrat tetratonic şi cu 3m.

Ex. 1 (Oprea, Gheorghe, Sisteme sonore în folclorul românesc, Bucureşti, Editura Muzicală, 1998, p.120)

Ex. 1 _ O.P.M.

Ex. 2 (Fg. 8726 b Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor)

Ex. 2 _ O.P.M.
2) structură sonoră organizată într-o hexacordie cu 3M şi finală pe treapta 2

Ex. 3 (Fg. 1012 c Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor)

Ex. 8 _ O.P.M.3) structură heptacordică provenită din extensia celei hexacordice – eolian cu finala pe treapta 2

Ex. 4 (Fg. 174 a Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor)

Ex. 4 _ O.P.M.Varianta originală din judeţul Tulcea aduce nou faţă de cea precedentă îmbinarea structurii heptacordice cu recitativul recto-tono plasat la sfârşit.

Acelaşi recitativ recto-tono, îmbinat de această dată cu un tricord, cadenţând pe treapta 2 întâlnim în varianta de „Lazăr sârbesc“, cântat în comuna Plătăreşti, Ilfov.

Ex. 5 (Fg. 7887 a Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor)

Ex. 5 _ O.P.M.Varianta sârbească găsită la Bujanovca îmbină acelaşi recitativ recto-tono cu o bicordie, cadenţând pe treapta 1 sau pe treapta 2.

Ex. 6 (Vasići, Olivera / Dimitrije, Golemoviči – Narodne pesme i igre n okolini Bujanovka, Etnogravski Institut Sobske Academijè nauca i umtnosti Posebna izdanja, kuj. 21, Beograd, 1980 p. 69, ex. 31)

Ex. 6 _ O.P.M.

Ex.7 Vasići, Olivera / Dimitrije, Golemoviči – Narodne pesme i igre n okolini Bujanovka, Etnogravski Institut Sobske Academijè nauca i umtnosti Posebna izdanja, kuj. 21, Beograd, 1980, p. 177

Ex. 7 _ O.P.M.Varianta macedoneană originară din Gramatikova se înscrie într-o structură tritonică SI-SOL-MI cu pien, interpretarea sa făcându-se pe două voci, cea de-a doua (isonul) fiind constant cântată pe treapta 6.

Ex. 8 (Fg. 4388 c Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor)

Ex. 8 _ O.P.M.

La o analiză mai atentă se observă în exemplele înregistrate în arealul românesc existenţa unui singur tip melodic cu variante.

Diferenţele apar după cum urmează:
· La refren valorile sunt diminuate sub aspect sonor, acelaşi exemplu menţionat mai sus este doar o extensie în registrul grav prin folosirea secundei LA-SOL. Acest tip de amplificare melodică determină ambiguitatea funcţională prin bipolaritatea de 2M aflată la baza structurii sonore
· În exemplele cântate în zona balcanică se observă o desfăşurare melodică pe structuri bicordice, tricordice, tritonice îmbinate cu recitativul recto-tono.
· Din punct de vedere arhitectural, din analizele efectuate asupra întregului material sonor existent pentru această categorie folclorică, am întâlnit următoarele combinaţii:
A Rf.
A Rf. Av. Rf.
A Rf. B Rf.
A recitativ recto-tono

FLORIILE

Având rădăcini în vechea lume romană, sărbătoarea era închinată zeiţei Flora, protectoarea vegetaţiei ce începe să renască primăvara.

Sărbătoarea creştină din duminica ce precede Paştele a căpătat denumirea de Florii şi prăznuieşte Intrarea Domnului în Ierusalim.

Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat altele noi legate de cultul strămoşilor manifestate prin pomeni, curăţirea mormintelor, înfigerea în morminte a ramurilor de salcie, invocarea spiritelor morţilor prin acte de divinaţie, etc.

Ramurile verzi de salcie (substitutele româneşti ale ramurilor de finic cu care a fost întâmpinat Mântuitorul în Ierusalim) simbolizează fertilitatea vegetaţională de primăvară. Acestea sunt duse la biserică în dimineaţa zilei de Florii, sunt sfinţite după care sunt puse în casă la icoane, uşi, ferestre sau sunt păstrate pentru a trata bolile de-a lungul anului, oamenii se încing la mijloc cu ele şi uneori sunt folosite la vrăji şi descântece.

În unele zone din ţară mărţişorul făcut cadou la 1 martie se agaţă într-un pom înflorit pentru ca recolta de fructe din acel an să fie păzită de dăunători şi boli specifice pomilor fructiferi.

Sărbătoarea este prăznuită diferenţiat în toate zonele etnofolclorice din ţară.

Pe alocuri, în Transilvania în această zi se colindă, melodia simplă narând Patimile Mântuitorului sub forma unei Pricesne.

SĂPTĂMÂNA MARE

Ultima săptămână din Postul Mare al Paştelui, cuprinde o serie de practici cu semnificaţii deosebite.

Dacă în primele trei zile ale acesteia se fac încă pregătiri în gospodării în sensul curăţării şi văruirii gospodăriei şi anexelor acesteia, începând cu ziua de joi (Joia Mare) se intră deja într-un fel în atmosfera Paştelui.

Ospeţele funerare
În nopţile de Joia Mare (Joimari) sau de Paşte în cimitirele creştine din toată ţara oamenii aduc ofrande sub forma colacilor, mâncărurilor gătite, băuturii şi lumânărilor, spiritelor celor morţi, asezându-le pe mesele special puse în cimitire sau direct pe pământ langă mormintele familiei. După ce ofrandele sunt binecuvântate şi sfinţite de către preot urmează ospăţul propriu-zis la care participă toată suflerea satului, indiferent de puterea economică a familiilor respective. La încheierea ospăţului respectiv oamenii sărmani din colectivitate primesc ofrande alimentare bogate.

În zona de sud-est a ţării în dimineaţa zilei de Joimari, copiii merg la fiecare mormânt, aprind câte o lumânare şi bat într-o toacă de mici dimensiuni cântând un cântec ritual denumit Toconelele.

Preluate din Gh. Oprea / L. Agapie – Folclor muzical românesc

Cântecul anunţă într-un fel apropiata sfârşire a Postului Mare, terminarea restricţiilor alimentare iar această zi este ultima în care se mai pot mânca urzici. Copiii ce practică acest ritual primesc drept ofrandă câteva ouă pe care le vor înroşi de Paşte.

Structura acestui cântec ritual este extrem de simplă demonstrând vechimea sa.

Scara pe care evoluează este o tetratonie (la-sol-mi-re) pe o structură ritmică giusto silabică de tip epitrit 2.

Forma arhitectonică este motivică.

Joimăriţa
Personaj legat tot de cultul morţilor şi Joia Mare. Este întruchiparea unei zeităţi a morţii care supraveghează focurile de Joimari. Are o înfăţişare îngrozitoare cu un cap uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată, o babă, zmeoaică, o stafie sau un duh necurat ori un animal respingător. Potrivit mentalului colectiv, Joimăriţa locuieşte în pădurile virgine din creierii munţilor înalţi. Supraveghetoare a cultului strămoşilor.

Joimăriţa vizează focurile aprinse în Joia Mare pentru fiecare mort în parte pe podeaua de lut a casei, în curtea acesteia sau lângă mormânt în cimitir sau lângă biserică pentru toţi morţii.

Dintr-un personaj legat de cultul incinerării morţilor, specific populaţiei autohtone, anterioară creştinismului care aduce înhumarea morţilor, treptat Joimariţa se transformă într-un personaj justiţiar, temut, care controlează şi pedepseşte fetele şi femeile leneşe, în special pe cele care nu termină până la ziua ei torsul cânepii, lânei sau inului ori confecţionarea pieselor de port care vor fi dăruite bărbaţilor şi copiilor în ziua de Paşte.

Neiertatoare, Joimăriţa foloseşte drept pedeapsă mijloace cumplite de tortură precum arderea mâinilor, incendierea cânepii, câlţilor şi fuioarelor netoarse, uneori pedepsind şi pe flăcăii care nu repară până la ziua ei gardurile ori nu au îngrijit cum trebuie vitele peste iarnă.

În spiritualitatea tradiţională românească acest personaj apare des în tot felul de credinţe, legende, superstiţii, poveşti şi zicale, zonele etnofolclorice vizate fiind: Banatul, Oltenia, Muntenia, Moldova şi sudul Transilvaniei.

Vinerea Mare
Ultima vineri din Postul Paştelui, ziua în care Mântuitorul a fost răstignit poartă denumiri diferite la români. În unele zone se numeşte Vinerea Paştelui, în altele Vinerea Seacă şi/sau Vinerea Patimilor. În această zi sfântă, ţinută pe tot cuprinsul ţării, credincioşii se roagă şi priveghează trupul Domnului simbolizat de Aerul scos din Sfântul Altar în mijlocul bisericii, fac băi purificatoare, ţin post negru şi respectă severele interdicţii de muncă privind torsul, ţesutul ori cusutul. Postul negru este ţinut pentru sănătate, în special pentru „secarea” guşii şi a bolilor de piele.

PAŞTELE

Cuvantul derivă din ebraicul pesah (trecere), moștenit de evrei de la egipteni. La evrei Paseha (Paști sau sărbătoarea azimilor) semnifica trecerea de la robie la libertate sărbătorită la data de 14 Nisan ce coincide cu prima lună plină după echinocțiul de primăvară.În limba română Paști (acceptat ăi ca Paște) derivă din forma bizantino – latină Pastihae a cuvântului de origine evreiască Pesah.

Semnificația la creștini a sărbătorii este trecerea de la moarte la viața veșnică.

Din punct de vedere etnologic, Paștele se incadrează perfect în ritualul preistoric de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate substituită de o efigie (statuie, steag, totem, mască), om (fecioară, prizonier, conducător, oștean), animal (berbec, țap, miel,, cal, taur), pasăre/ou de pasăre, arbore, plantă alimentară Moartea și renașterea divinității adorate de precreștini au fost disociate de creștini care au fixat nașterea Domnului în perioada solstițiului de iarnă (la Crăciun) și moartea la echinocțiul de primăvară în raport cu fazele lunii (Paștele). În opinia etnologilor diferența esențială între creștinism și alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituire a zeului precreștin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus, săvârșită o singură dată pe Golgota, în numele întregii omeniri și reactualizată ritual în fiecare an de credincioși. (Ghinoiu, Ion, Zile și mituri.calendarul țăranului român,2000, București, Editura Fundației PRO, 1999)

În timpul Postului Mare și în special în perioada Săptămânii Mari a Postului timpul se degradează continuu, mormintele se deschidîin ziua de Joimari iar Iisus este trădat, batjocorit, umilit și în cele din urma răstignit. După cele trei zile de haos și întuneric când omenirea rămâne fără protecția divină urmează miracolul Invierii Domnului în noaptea de Paști urmată de actele de purificare din Săptămâna Luminată când echilibrul și armonia sunt readuse. La fel ca și în cazul celorlalte scenarii rituale de reânoire temporală și la Paști se fac sacrificii rituale violente (tăiatul mielului, în unele zone a purcelului, ciocnirea rituală sau moartea violentă a oului), se prepară hrana rituală, se aprinde ritual lumina la miezul nopții, se crede ca mormintele și cerurile se deschid, că animalele vorbesc și comorile ard.

Ţinând tot de tradiţii trebuie să le menţionăm pe cele legate de oul pascal şi apoi un obicei preluat de românii transilvaneni de la etnicii germani şi maghiari şi anume acela legat de stropitul fetelor de măritat în prima zi de Paşti. Acest ritual şi-a pierdut din sacralitatea sa în timp devenind un bun prilej de distracţie pentru tinerii din sat. Flăcăii frumos îmbrăcaţi se duc şi colindă pe la casele fetelor de măritat şi după ce aseamănă fata cu o floare frumoasă ce trebuie udata şi îngrijită, o stropesc cu parfum (în vechime cu apă neîncepută). În schimbul acestui act ritual ce cuprinde şi urarea că fata respectivă să fie frumoasă şi drăgăstoasă pe tot parcursul anului, băieţii primesc prăjituri de casă, pregătite de fete şi vin.

Oul de Paşte
Oul reprezintă substitutul divinității primordiale, fiind gătit și înfrumusețat prin încondeiere sau vopsire în Săptămâna Mare, apoi jertfit şi mâncat ritual în ziua de Paște.

Din cercetările privitoare la originile colorării oului a fost atestată cu multe secole înainte de Hristos această practică. Spre exemplu la vechii perși era obiceiul de a se dărui primăvara, la Anul Nou, ouă colorate diferit iar tinerii romani își trimiteau ouă vopsite în roșu la sărbătoarea lui Ianus. În general în lumea antică se obișnuia ca ouăle oferite cadou în perioadele de înnoire sezonieră (primăvara), să fie colorate, acest obicei având la baza concepțiile cosmogonice care comparau universul cu un ou ce generează viața. În acest sens menționăm credința chinezilor potrivit cșreia Cerul și Pământul formează un ou uriaș de pasăre.

Această imagine arhetipală a fost preluată și de creștini la care oul colorat și împodobit reprezintă simbolul Mântuitorului ce părăsește mormântul intorcându-se la viață, precum puiul de găină ce iese din găoacea sa.

Inițial ouale erau vopsite cu plante în galben ce simboliza soarele de pe bolta cerească și în roșu ce simboliza culoarea discului solar la răsărit și apus.

Ulterior, acestea au fost decorate cu chipul Mântuitorului, figuri de îngeri, motive astrale, fitomorfe, zoomorfe și antropomorfe.

La romani, înroșitul și încondeiatul ouălor de Paște reprezintă un meștesug ce s-a dezvoltat, perfecționat și rafinat în timp. Pentru că rolul de substitut ritual al personajului sacru să fie cât mai bine ilustrat și păstrat, oul este ales la Miezul Păresimilor, în ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este colorat și încondeiat în Săptămâna Mare, pentru a fi ucis violent prin ciocnire în cap în ziua de Paști și mâncat sacramental în aceeași zi.

Există o terminologie zonală variată pentru încondeiatul oului de Paște precum: ouă închistrite, împistrite, picărate, pictate, împuiate sau oua necăjite, ouă muncite. termene ce se referă la bogatul ăi complicatul proces de încondeiere.

De asemenea există o serie de credințe și obiceiuri legate de cojile de ouă care pot aduce frumusețea și sănătatea oamenilor, dacă sunt puse în apa cu care se spală pe față în dimineața de Paște, apoi pot determina belșugul și bogătia în roade dacă sunt aruncate pe pământ ori pot ține familia legată daca primul ou mâncat sacramental în ziua de Paște este jertfit de capul familiei, curățat și împărțit între membrii acesteia pentru a nu se despărți niciodată (în Transilvania).

Ciocnitul oului de Paşte
Acesta este un act ritual pe care credincioșii îl așteaptă cu nerăbdare după slujba de Înviere în noapte de Paști, fiind permis până la Ispas (Înățtare) în special duminica și la Sângiorz (Sf. Gheorghe). Sacrificiul oului este săvârșit de cei doi oficianți ai cultului creștin după reguli precise. În general persoana mai în vârstă,în special bărbatul, lovește violent capul oului ținut în mână de partener în timp ce pronunță formula cunoscută „Hristos a Înviat!“, la care se raspunde cu “Adevarat a Înviat!”. Oul a cărui coajă s-a crăpat este oferit în dar de cel care l-a spart sau este mâncat sacramental de persoanele care l-au sacrificat. Deşi regulile ciocnitului ouălor variază de la o zonă etnofolclorică la alta, respectarea lor este obligatorie.

În afara tradițiilor legate de oul de Paște menționate mai sus, în unele zone cojile de ouă sunt aruncate într-o apă curgătoare pentru a da de veste Blajinilor („popor“ tăcut alcătuit din sufletele celor dispăruți) că a sosit Paștele.

SÂNGIORZUL (SF. GHEORGHE)

Privită din punct de vedere etnologic, ziua de Sângiorz avea în vechime o zeitate, la origini indo-europeana, protectoare a cailor și vegetației, vitelor cu lapte și holdelor semănate, identificat la noi cu Cavalerul Trac. Este socotită a fi o zeitate relativ tânără, hipomorfă, purtată în spate de un cal. Celebrarea sa este considerată a fi începutul anului pastoral.

În momentul apariției creștinismului, peste celebrarea acestei zeități păgâne a fost suprapusă prăznuirea Marelui Mucenic Gheorghe. Calendarul popular îl numeste Sângiorz în Transilvania, Banat și Sf. Gheorghe în Moldova, Muntenia și Oltenia. Este o sărbătoare pastorală, acest personaj mitic împărțind alături de Sâmedru (Sf. Dumitru, prăznuit în data de 26 octombrie) anul pastoralîin două. “Porțile” anului le deschide Sângiorzul permițând turmelor de oi să suie la munte pentru a fi ferite de arșița verii iar Sâmedru le închide, atunci când aceste turme coboară de la munte pentru a iarna în strunga de acasă. Sângiorzul este cel care înverzește codrul pregătindu-l pentru vara și anotimpul călduros iar opusul său, Sâmedru, îl desfrunzește pregătindu-l pentru iarnă și anotimpul friguros.

În mentalul colectiv a ramas ideea potrivit căreia între cei doi sfinți ar fi un rămășag pe viață și pe moarte : dacă copacii sunt neînfrunziți la data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sangiorz și invers, dacă arborii sunt înfrunziți în data de 26 octombrie.

Dacă în trecut această sărbătoare era cinstită cu mult fast timp de trei zile, astăzi, doar cu totul izolat, mai păstrează farmecul ei de altădată. Cele mai multe obiceiuri legate de această zi au fost abandonate pe parcursul timpului dar importanța sărbătorii în spiritualitatea tradițională ne obligă să amintim câteva dintre practicile și obiceiurile de odinioară. Astfel în ajunul zilei de 23 aprilie oamenii pregăteau cu grijă brazde verzi, tăiate sub formă pătrată În acestea înfigeau ramuri verzi de salcie înmugurită și flori galbene de primavară cunoscute, în Bucovina, sub numele de calce. În noaptea sau dimineața zilei de Sângiorz capul familiei, întotdeauna un bărbat, așeză brazdele, astfel împodobite, „de strajă“ la stâlpii porţilor și ai caselor, la ferestrele și ușile caselor și grajdurilor, în grădini și pe mormintele din cimitire. Credința colectivității era ca astfel oamenii, vitele și semănăturile puteau fi protejate de forțele malefice, ce deveneau extrem de active în acest moment de început a anului pastoral. Măsurile de protecție se luau mai ales împotriva strigoilor și strigoaicelor care, conform tradiției, furau mana vitelor cu lapte. Totîimpotriva strigoilor se obișnuia a se pune lângă poarta casei ăi la intrarea în grajd o grapă, asezată cu dinții în sus și cu un brăcinar de fecior cast petrecut printre aceștia.

În Bucovina, brazdele și ramurile verzi erau păstrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri împotriva frigurilor sau pentru a fi amestecate în hrana animalelor ori în cuibarele cloștilor pentru a avea pui cât mai mulți și pentru a le feri de boli și ulii.

O altă practică care se săvârșea acum era împodobirea donițelor de muls vacile cu multă verdeață și flori de primăvară. Doniţele, pline cu apă și astfel „gătite“, se puneau în tinda casei, după ușa de la intrare. În dimineața zilei de Sângiorz, apa și verdeața tocată erau turnate în hrana animalelor, crezându-se că, astfel, va spori laptele vitelor și că vor fi protejate de toate relele.

Întrucât Sângiorzul era considerat a fi Cap Mare de Primăvară – moment important în derularea timpului calendaristic – în preziua sărbătorii dar și pe parcursul celor trei zile în care era celebrat, erau îndeplinite numeroase ritualuri de aflare a ursitei și a norocului. Astfel fetele de măritat credeau că își pot vedea ursitul dacă priveau, în noaptea Sângiorzului, într-o cofă plină cu apă.

În această zi fetele mai obișnuiau să semene usturoi, pe care-l păstrau până în anul viitor. Mâncînd usturoiul semănat cu un an înainte, ele credeau ca vor fi înzestrate cu toate virtuțile și că se vor căsători în cel mai scurt timp.

Pentru a nu rămâne mai prejos decât fetele, flăcăii, căutau în dimineața zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasă ce putea să sfărâme lacătele și lanțurile sau putea să le confere lor, flăcăilor, proprietăți miraculoase. În ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbravă din pădurea localității în care locuiau, ducând cu ei câte o cofă cu apa neîncepută. Fiecare tânar își ascundea vasul într-un loc doar de el știut rostind numele fetei ce-i era dragă. Apoi, până la ivirea zorilor se prindeau cu toţii în horă, spuneau cimilituri sau cântau din fluiere. La răsăritul soarelui fiecare privea în cofa cu apă. Dacă în vas se afla un fir de iarba, credeau că se vor căsători cu fata iubită și că vor trai împreună până la adânci bătrânețe. Dacă în apă se afla o floare uscată sau veștedă, era semn că tânărul nu se va însura în acel an, iar dacă găseau pământ, se credea că feciorul va muri în curând. Nimeni nu avea voie să doarmă în această zi deoarece se credea că acel care încalcă interdicâia avea să fie somnoros întregul an.

În strânsă dependență cu faptul că Sângiorzul deschidea anul pastoral, în ajunul sau în dimineața acestei zile se aprindeau focuri vii, fie în vatra casei, prin frecarea a douî bucăți uscate de lemn, fie în ogradă, prin învârtirea energică a unui fuscel de lemn introdus într-o gaură practicată în blana ușii de la grajd, fie într-un loc dinainte stabilit situat în vatra satului. În cazul focurilor aprinse în ograda sau în vatra satului, tinerii obișnuiau a sări peste foc sau prin fum crezând că, în felul acesta se purifică și se apară de orice posibile influențe nefaste.

În Maramureș, în această zi era sărbătorit primul om harnic ce a ieșit la arat. Purtat pe plugul împodobit cu ramuri verzi și flori până la o apă curgătoare unde era aruncat de ceilalti săteni, pentru ca în anul respectiv să fie sănătos, viguros și frumos, ferit de boli și urât, tradiție ce se mai păstrează pe alocuri și astăzi.

Dintre toate obiceiurile de Sângiorz mai sus enumerate, în comunitățile satești contemporane se mai păstrează obiceiul împodobirii stâlpilor de la poartă cu ramuri verzi de salcie înmugurită ăi flori galbene de calce, înfipte în brazde înverzite precum și al sărbătoririi primului om harnic ce a ieșit la arat în acel an. Întelesurile străvechi ale acestor practici numai sunt cunoscute, ritualitatea lor pierzându-se în timp.

Lect. univ. dr. Otilia Pop Miculi
<<fragment din articolul Obiceiurile de primavara in peisajul ruralului traditional, Analele Universităţii Spiru Haret – Seria Arte (Muzică, Teatru), Anul VI, nr. 6, 2013, p. 73-91>>

Advertisements